Conservatorismul în România şi în Occident

O discuție pe Reddit despre un mesaj al lui Dan Alexe pentru Adrian Papahagi m-a făcut să reflectez la definiția conservatorismului, la modul cum ea se aplică în România şi la eventualele diferențe față de Occident.

Dincolo de presupusul caracter universal al conservatorismului şi de eventualele lui legături cu iluminismul şi liberalismul, cred că definiția lui Alexe este corectă şi că unul din principiile fundamentale ale conservatorilor (aşa cum e formulat spre exemplu de Burke) e următorul: tradiția socială este valoroasă şi trebuie în principiu respectată dacă nu există motive foarte întemeiate de schimbare.

În țările occidentale, unde s-a instaurat de-a lungul secolului XX consensul în jurul unor valori "moderne" (din lipsă de alt termen mai bun): egalitate în drepturi pentru femei, toleranță față de anumite practici sexuale, separare între stat şi biserică şi, în general, nivelarea (măcar aparentă) a ierarhiei sociale, argumentul lui Dan Alexe este valabil: cei care vor să revină la situația dinainte de 1968, sau 1939, sau (în cazuri extreme) 1789 nu sunt conservatori, ci mai degrabă reacționari: ei vor să schimbe tradiția existentă, care le este (moral vorbind) insuportabilă, fiind motivați nu de prudență ci de indignare (ca şi progresiştii, cu care nu au nimic altceva în comun!)

Putem aplica acelaşi raționament în cazul României? Dacă acceptăm că valorile moderne de mai sus au început să fie introduse în anii 90 şi că situația socială anterioară (inclusiv sub regimul comunist) era caracterizată de conformism social, de respect față de ierarhie (a cărei structură s-a schimbat în timp, bineînțeles), de atitudini tradiționale față de sex şi de reproducere (inclusiv interzicerea avortului), de importanța bisericii (în ciuda caracterului declarat ateu al statului comunist), poziția conservatorilor ca reprezentanți ai unei "majorități tăcute" care nu a acceptat evoluția ultimelor trei decenii devine mai convingătoare.

Problema conservatorilor occidentali este că propun schimbarea, deşi principiul lor de bază este continuitatea: a celor români este că programul lor se aseamănă prea mult cu perioada dinainte de 1989, de care ar dori probabil să se distanțeze.

Impresii despre Soldaţii de Adrian Schiop

Soldaţii. Poveste din Ferentari de Adrian Schiop. Editura Polirom, 2013

 

În 250 de pagini, Schiop ne prezintã o relaţie sentimentalã, de la începutul timid pânã la previzibilul sfârşit lamentabil. Mai important însã, el reuşeşte performanţa de a schimba treptat perspectiva, astfel cã la sfârşit nu mai este atât de clar cine pe cine exploateazã, iar implozia relaţiei nu decurge aşa cum am fi bãnuit la început.

Soldaţii este o poveste de dragoste, înainte de a fi o poveste din Ferentari sau una despre homosexuali. Aceste douã elemente, ca şi tensiunea dintre ele, sunt indispensabile acţiunii, dar — dacã e sã judec dupã multe recenzii şi reacţii — cred cã mare parte din succesul cãrţii se va datora lecturii în cheie socialã (ca o meditaţie pe tema homosexualitãţii în România sau pe cea a Ferentarilor ca vestigiu al unei perioade trecute).

Stilul este destul de brut, fãrã fraze şlefuite, cam prea în genul "Flori de mucigai", pe care nu îl apreciez foarte tare, dar care se potriveşte într-adevãr cu subiectul. Mai ales în capitolul No more parties, analiza socialã e desfãşuratã în fraze tãioase şi categorice, combinînd termeni tehnici sau erudiţi şi expresii de argou (à la Houellebecq). Partea aceasta mi s-a pãrut cel mai puţin convingãtoare.

Pe scurt, o carte care meritã din plin cititã, în ciuda unei realizãri destul de inegale (narativ şi stilistic).